Archive for the ‘MJK’ Category

MJK catre NAB. 7

Aprilie 25, 2014

Nu mă pot introduce așa ca un bivol prin forța coarnelor, trebuiește subtilitate


Sâmbătă, 9 ianuarie [1907]

Dragă Amice,

Mă grăbesc a răspunde immediat la scrisoarea ta, care m-a pus pe gânduri. Afacerea cu le vieux chameaux nu e imposibilă deloc. Agentul tău care e franc-chasseur de Boves nu are nici un interes să te mință – câtă vreme până la reușita afacerei nu încasează nici un rouge liard. Și pe urmă Boves poate deveni Bovimente dintr-un simplu condei. Afacerea mea e mult mai delicată: îmi lipsește agentul, agenta mai bine zis. Și într-o asemenea tramă daca n-ai o ființă și de încredere și abilă (și interesată mai ales) nu faci nimic. Nu mă pot introduce așa ca un bivol prin forța coarnelor, trebuiește subtilitate. E înconjurată, ce e dreptul, Dulcineea de un clan de păsări de pradă, dar pe care să pun ochii? Toate au să-i spună că sunt un vițios, un pontangiu, un scelerat, un mec sau cine știe ce gogomănie și Ea (Zimkutza) (afară de cazul unei passiuni vehemente) are să se effaroucheze și îmi trage perna de sub cap. Eu însă am să încerc a-i fi prezintat (ceea ce e foarte greu), e o ființă bizară și voi stărui în sensul să îmi publice romanul care atunci va fi gata. Cu o reclamă abilă s-ar putea convinge că sunt un talent, ceea ce e indiscutabil, și ar convola cu mine într-o poetică nacellă. Dacă are un belfer îmi este indiferent; asemenea belferi nu sunt greu de évinçat. Dragă amice, ai în mână un pont fin, gândește-te ce prosperitate ar fi să dejunezi avenue du Bois și să dinezi la Boves. Dacă însă ai déffaillance atunci totul e pierdut. Ce vrei să fii, cal sau măgar? Dacă vrei să fii cal (étalon pur sang, saillie réservé) fii un Barry-Lyndon. Dacă vrei măgar, ia exemplu generația întreagă. Până acum însă ai fost un pontangiu; aventura cu contessa N. de Boïcesty a fost fină, mai ales că financele erau de partea contesei. Quelle rose, mon prince! Daca ai ocazia să mai faci o escapadă, nu o pierde. Pontul e însă să o atragi pe juna contesă în flăcările Parisului, de care nu trebuie să te distanțezi. Nu trebuiește însă (dragă amice, e un scrupul al meu propriu) să te encrapulezi prea tare cu o asemenea persoană. Corsicanele sunt perfide ca unda. Mâine, poimâine îți administrează un coup de poignard sau une balle sau o dușe de vitriol. Asta ar fi un dezastru – blestemul lugubrei Florica. Sau îți poate trânti în spinare pe un bandit ca Vilfredo, hoțul de catâri, spaima Corsicei. Daca însă e ocazia să te amuzi „sans casquer nu e rău – prudență însă. Știri din București nu am ce-ți da. E adevărat, nu e o simplă supozișie că Vlădoianu a fost respins de la examenul de atașat și că au reușit Vichy și Telemache. Nu știu daca tu ai idee de ce mare huligan a fost Lucă Sturdza? La 16 ani a plecat din Brașov cu un popă bețiv, și în loc să ajungă la Liège a ajuns la Triest. Chef mare, beție și frăție. Au luat vaporul. Chef mare, iubire. Ajunge la Veneția, chef mare. Gondola! gondola! Până s-au isprăvit banii. Lucă nu-și aduce aminte nici de Veneția, nici de nimic, atât știe că era o mare furtunoasă și gondola, gondola și că a aruncat o masă de marmoră în capul unui hotelier „Capello nero” care fusese odată obraznic cu mătușa lui Rosetti, asta cu un an înainte. La Liège s-a collat cu o damă fină care avea un castel și avere. Ea îi a propus să fie Alphonse al ei și să vie la Paris. El a refuzat. Aci a fost bugomil, unde pui că avea și el 400 frcs par mois. Dragă amice, mi-e greu să-ți spun, dar n-am încotro. Acum sunt în imposibilitate de a-ți avansa cent sous. O grămadă de nenorociri care de care mai alandala au trecut peste capul meu. Am rămas mult timp singur în București în casa pe care o locuiesc aci și care e afară din oraș. (Nu stau decât provizoriu până în primăvara când luăm o casă convenabilă.) Afară din oraș, nu la țară firește, dans la banlieue și banlieue aci e infect. Pensia întârziată și o sumă de cheltuieli m-au făcut să apelez chiar la Barbu D pe care l-am touchat fort galamment. Regret că nu-ți pot trimite pentru ca să te îndatorez pe tine, cât despre Odescalchi acest youpin, trebuie să aștepte. Hârtia semnată de tine nu este o armă. Are cel mult dreptul să-ți secuestreze averea mobiliară, care tu n-o ai. Dacă protestează, mănâncă papara tot el. Și lucrurile nu vor ajunge până acolo. Amână-l fără termen, adică nu-i scrie nimic. E însă momentul să-l massacrezi cu un nou împrumut. Imediat ce sunt iar în fonduri (am fost, am avut odată în mână 43 500 francs cari s-au evaporat, nu e vorbă că nici nu m-am amuzat 2 bani), mă voi pune imediat dar la dispoziția ta.

Încă o dată îți repet le youpin est impuissant, tu peux le tenir à discrétion et le taper comme un mouche. Nemaiavând spațiu nu mai adaug une rallonge de hârtie ordinară, îți urez numai bonne chance, ca să ne putem reuni iar au „tapis francs” pentru scopuri illustre. Îți voi mai scrie în curând. Bonne chance, ca de la un frate.


Mathieu J. de Caragiale
comte de Karabey

102 (la Pornoteni, adevaratii Pornoteni. + tankuri. cugetari despre ofilire, alcoolism. a trai pt. a pingui loredana. vin. energii necreate)

Noiembrie 16, 2012

Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi.

în questiunea casei regale rromîne

Octombrie 23, 2012

cum iubirea de rege a atins cote înduioșătoare, copiez aici câteva gânduri ale celui mai mare scriitor român despre regalitatea valaxă. neamurile să ia aminte!

În 1918, ultimul împărat al Germaniei, străbătând teritoriul român ocupat, nu pierdu împrejurarea de a merge să viziteze la Curtea de Argeş mormântul primului rege al României. Coroana pe care o depuse purta inscripţia: „Regelui german”. Acest omagiu postum contrasta puternic cu raporturile deosebit de lipsite de cordialitate care existaseră între cei doi Hohenzollerni. S-a comentat mult faptul că de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani care s-au scurs între suirea pe tron a lui Wilhelm II şi moartea lui Carol I, între aceşti doi suverani n-a avut loc nici un schimb de vizite oficiale şi nici o simplă întrevedere. Va reveni istoriei, poate, să desluşească veritabila explicație.

Locuțiunea „a nu fi veri” li se potrivea atât la propriu, cât şi la figurat. Cele două ramuri ale casei lor, cărora le aparțineau respectiv fiecare, nu mai aveau nimic comun de la despărțirea lor la începutul secolului XIII, în afară de nume şi de steme. În celelalte privinți, nu remarcăm decât neasemănare şi disproporţie.

Ramura tânără, după ce îşi adăugase bogatul patrimoniu brandenburghez al Casei ascaniene, şi-a mărit succesiv aceste posesiuni prin schimbarea de confesiune, moştenire, cucerire şi uzurpare şi a dobândit tot astfel demnitățile electorală, regală şi imperială . Alături de o atât de frumoasă acumulare de splendori, mediocritatea liniei suabe mai vârstnice pare cu atât mai dezamăgitoare. Într-adevăr, timp de patru secole ea nu dă nici un războinic, cleric sau scriitor care să se fi distins cât de cât, deoarece amintirea lui Francis Oettinger şi a fratelui său Frederic a fost puțin onorabilă, iar sfârşitul lor trist ( … ) un lucru de prisos, prin firea lui, mai mult păgubitor intereselor țării*.

Politica externă a României este cu totul recentă, în sensul integral al termenului. Istoria celor două principate vasale ale Imperiului otoman oferă totuşi unele cazuri izolate, fără continuitate, ca înfeudarea Valahiei de către Mihai Viteazul (159 . .. 1604) la cauza Casei de Austria sau dublul joc al principelui valah Constantin Brâncovan (168 . .. 17 … ) între Turcia şi Puterile creştine, țesătură de dibuiri şi de subterfugii contrastând cu politica sincer rusofilă a principelui domnitor contemporan în Moldova, marele Dimitrie Cantemir (17 … 17 … ), desigur personajul cel mai remarcabil din câte au produs țările româneşti, cel puţin până la renaşterea lor în secolul al XIX-lea. Însă aceste manifestări sporadice nu por fi citate decât cu titlul de curiozitate istorică, nelegându-se în nici un chip de politica actuală, care nu urcă mai sus de înălțarea pe tron a prințului Carol de Hohenzollern, mai târziu rege al României.

În lipsa trecutului, politica externă a României nu are tradiție. Creată pe de-a-ntregul de suveran, acesta îi împrumută tradiția sa personală şi îi arată o preferință atât de vie, încât îşi rezervă sieşi exerciţiul ei, cu gelozie, în tot timpul vieții. Maxima: „Fericire popoarele care n-au politică externă” a putut fi aplicată multă vreme fără paradox poporului român, această politică fiind o prerogativă exclusivă a Regelui, cu care până la urmă ea s-a şi identificat. A o caracteriza, prin deducție, caracterizându-l pe Carol I el însuşi, ar fi mai puțin superficial decât i s-ar părea criticului grav, atâta doar că orice judecată rostită astăzi asupra regelui prea de curând dispărut şi de pe acum victimă a zelului ingrat al panegiriştilor, ar fi provizorie şi relativă; această sarcină este rezervată istoricilor occidentali de mâine, care, fără părtinire, îi vor desprinde chipul de elogiile şi de măgulirile, ca şi de incriminările şi de atacurile acerbe al căror obiect a fost şi, punând la contribuție mărturiile de primă mână, îl vor fixa în proporţiile sale adevărate şi în adevărata sa lumină. Dintre cei care au scris despre Carol I, nimeni n-a încercat să-l explice atavic. S-au mulţumit, urmându-i exemplul, să vorbească despre strămoşii săi glo­rioşi, ceea ce este pe cât de vag, pe atât de exagerat.

Linia Hohenzollernilor din care a ieşit este puţin ilus­tră, mai  multe dintre  ramurile şi rămurelele ei, adesea în rivalitate, s-au stins în întuneric. Nu întâlnim printre reprezentanţii ei nici mari bărbaţi de stat, nici de război, nici de biserică – nici unul care să fi purces a-şi căuta o oare­care glorie pe un câmp de activitate  mai vast decât acela al minusculelor lor posesiuni suabe, nici unul care, pentru posteritate, să-şi fi agăţat numele ca protector de vreun personaj celebru în litera­tură, ştiinţe sau arte. Chiar însemnul de principe al Sfântului  Imperiu, care le atrase o situaţie subalternă la Curtea electorilor de Bavaria, le-a venit întru  târziu¹.

Războaiele particulare  le sunt  nefavorabile: în 1423  (15 mai) oraşele  imperiale suabe  ajutate de  puternica  contesă  de Würtenberg-Monthéliard şterg de  pe faţa pămâmului castelul din Sigmaringen². Este un neam mai curând nefericit, unora li se încheie cariera mizerabil sau înainte de vreme, fără ca totuşi să inspire com­pasiune sau simpatie: istoricii nu şovăie chiar să-i califice pe unii dintre ei drept adevăraţi  briganzi. Recordul  răscoalelor ţărăneşti pe care-l deţin principatele de Hohenzollern – cincisprezece în două secole­ – ar fi unica celebritate pe care ar putea-o pretinde fără tăgadă strămoşii regelui Carol < El n-a avut decât două  în patruzeci>. Ce departe de toate acestea este vertiginoasa ascensiune a <ramurii cadete devenite> liniei franconiene, succesiv electorală, regală şi imperială³, strălucita stea a Casei de Lorena care culese moştenirea  Habsburgilor, antica splendoare a Casei Ghelfilor,  reînnoită  în secolul al XVIII-lea prin moştenirea coroanei Marii Britanii, înaltul destin al Casei de Oldenburg care-şi constituia un apanaj din coroanele de la Miază-Noapte, expan­siunea prodigioasă a Casei de Wettin, din care o singură ramură, aceea de Coburg-Gotha, domneşte  încă şi astăzi în Anglia, în Belgia şi în Bulgaria. Dacă rolul hazardului  e atât de considerabil în succesul şi în grandoarea celor mai înalte dintre aceste Case, nu li se poate însă contesta o ambiţie ereditară permanentă,  o pasiune de dominare, o sete de aventură şi de cuceriri, de a întreprinde şi de a intriga, a cărei absenţă la Hohenzollernii din Suabia este tot atât de evidentă ca şi mediocritatea lor. Această lipsă de anvergură se reflectă limpede,  uneori chiar cu seninătate  în rezerva prudentă a lui Carol I al României şi este remarcabil cum ceea ce, la strămoşii săi, în secolele trecute, a constituit  un cusur dăunător  în calea înălţării Casei lor, a devenit în epoca actuală, la des­cendent, o calitate fericită, un suport al prosperităţii unei ţări. Suport  numai, deoarece rolul regelui Carol în evoluţia in­ternă a României n-a fost decât pasiv. În timpul acestei atât de lungi domnii,  nu-l găseşti pe rege în fruntea nici unei mişcări care să dirijeze energia naţională în vreo direcție oarecare, nu i se datorează inițiativa sau măcar patronajul nici unei inovaţii sau reforme, de la el nu vine nici inspiraţie,  nici sugestie, nici impuls,  nimic nu-i  poartă pecetea personalităţii  şi, dacă numele  său  este inevitabil  înscris pe  toate frontispiciile şi în toate dedicaţiile, aceasta se datorează numai tradi­ţiei oficiale de măgulire, cu prilejul inaugurărilor. Se poate afirma, fără a greşi, că în condiţii  materiale identice, mai ales bugetare, România ar fi realizat acelaşi progres, automat, sub oricare alt suveran constitu­ţional. Cei ce au atribuit  lui Carol I un rol creator sau activ ar fi fost tare încurcaţi să citeze în sprijinul aserțiunii lor un singur caz concret, în afara politicii externe, singura sa operă personală.

Istoria definitivă a acestei opere este condamnată  poate să rămână mult timp încă în întunericul sau în nesiguranţa presupunerilor bazate pe cercetarea rezultatelor ei. Regele n-a divulgat niciodată  secretul acțiunii sale diplomatice, în care nu iniţia pe nimeni. Împins la exces, acest sistem nu mai prezintă decât neajunsuri. Presupunând, de pildă, că printr-un concurs obişnuit de împrejurări, coroana ar trece, fără tranziţie de domnie, pe capul unui principe minor, cum s-ar putea pune regenţa la curent cu situaţia afacerilor externe ale regatului, şi cu câtă greutate s-ar călăuzi în gestionarea lor, chiar când ar fi dispusă să continue politica răposatului rege? S-a vorbit de existenţa unui testament politic şi diplomatic destinat urmaşului. Dar acest gen de producție nu oferă decât un interes de simplă curiozitate, în mod serios nu i se poate recunoaşte nici o utilitate practică. Cum să ne închipuim că acele câteva foiţe de instrucţiuni, având obişnuit în vedere autoreclama postumă, ar putea fi suficiente pentru toate eventualităţile şi ar putea ţine locul unor dispoziţiuni speciale, unei pregătiri în materie şi unei anumite experienţe. Dar consecinţa cea mai funestă a acestui sistem al regelui Carol de păstrare a secretului a fost crearea în cercurile politice a unei stări de spirit particulare, constând …


*În versiunea iniţială, paragraful final este mai dezvoltat: Faţă de această acumulare de terirorii şi splendori, mediocritatea ramurii suabe mai vârstnice pare cu atât mai plată şi mai dezamăgitoare; timp de cinci secole nici unul dintre membrii ei nu s-a ilustrat în nici un fel prin arme, prin pană sau în sânul Bisericii, numele nici unuia dintre ei nu se leagă măcar de acela al vreunei celebrităţi; afară de amintirea puţin onorabilă a lui Francis Oettinger şi a fratelui său Frederic, nu e de evidenţiat în vidul istoriei lor decât un episod de natură să-i intereseze pe heraldiști.

¹1622; 1633 ramura de Sigmaringen; 1692 întăreşte un titlu tuturor membrilor săi.

²Reclădit în 1465 este din nou distrus în timpul Războ­iului de 30 de ani şi rămâne în stare de ruină până în 1865, când a fost restaurat.

3 începând din secolul al XIII-lea nu mai există apropieri între cele două ramuri


%d blogeri au apreciat asta: