Sabato despre Don Quijote

incerc sa stavilesc potopul de prostie ciachiana cu acest text:

Sabato despre Don Quijote

discurs la primirea Premiului Cervantes

(traducere de Ruxandra Maria Georgescu)

Este cea mai inalta onoare a vietii mele sa primesc premiul Miguel de Cervantes si e o dubla onoare intrucat mi-l inmaneaza un om pe care toti cei care suntem de partea libertatii il admiram si respectam: Majestatea Sa Juan Carlos I, regele Spaniei.

Cu luciditate si neistovita energie, Isabela Catolica a voit ca vorbirea Castiliei, inca de pe atunci consolidata, sa devina limba vastelor teritorii pe care le visa, convinsa ca numai religia si limbajul pot aduna si lega popoare diferite. Nebrija, la randul lui, a incercat sa fixeze limba castiliana pentru ca aceasta se afla “pe o asemenea culme, incat mai mult ar putea sa se teama ca va cobori de aci, decat sa spere ca va urca mai sus”. Incercarea era, politic, de inteles, dar limbile termina prin a respinge toate dispozitiile impuse, chiar cele imperiale. Si astfel, castiliana a continuat sa mearga inainte, caci, asa cum a semnalat Humbolt, o limba nu este un produs cristalizat, ci o energie in perpetua transformare. Ca atare, viata si vicisitudinile ei au imbogatit si alterat castiliana, atat in metropola, cat si in Lumea Noua, de-a lungul uriaselor selve si cordiliere; dovedind in aceasta epopee formidabila vigoare si invincibila ei rezistenta, ramanand mereu, in toate mutatiile asumate, una si aceeasi, potrivit dialecticii dintre traditie si inovatie ce guverneaza devenirea marilor fenomene culturale.

Emotionant destin al acestei limbi spaniole si revelator al misterului inerent Conquistei! Intr-adevar, daca ar fi sigur numai ceea ce povesteste legenda neagra, atunci descendentii raselor subjugate ar trebui sa manifeste astazi resentimentul lor. Dar nu! Doi dintre cei mai mari poeti ai timpului nostru, Ruben Dario si Cesar Vallejo, cu sange indian in vinele lor, nu numai ca au scris in limba conchistadorilor, dar au si cantat Spania in poeme memorabile. Aceasta este dovada, prin intermediul semnelor tainice dar neindoielnice ale alimbajului, ca procesul denumit Conquista a fost ceva infinit mai complex decat ce transmite acea legenda: a fost un profund fenomen care, dupa o jumatate de mileniu, a transformat intr-o unitate douazeci de natiuni de rase diferite. Cate si care imperii au produs un astfel de prodigiu?

Pe acest drum incurcat, Cervantes este stramosul tuturor celor care scriem astazi in castiliana, fie in Spania, fie in tarile indepartate care odata faceau parte din vastul imperiu.

Cand Don Quijote a fost cercetat de atati admirabili exegeti poate parea o indrazneala ca eu, fara alte titluri decat acela de scriitor, sa pretind a adauga ceva la tot ce s-a spus. Daca o fac, este fiindca acest premiu care mi se confera poarta numele lui Cervantes si fiindca ma voi referi numai la enigma fictiunii si fiecare romancier, oricat de modest ar fi, a trait aceasta enigma si poate eventual contribui la dezlegarea ei.

A stiut Cervantes ca scrie o opera fundamentala? Desigur, nu, cand a inceput sa o compuna. Un inginer stie dinainte ce va ajunge sa fie podul pe care l-a calculat in planurile lui, dar nu se poate calcula o mare fictiune pentru ca ea nu se construieste numai cu ratiunile mintii – cele care folosesc la demonstrarea teoremelor -, ci de asemenea si mai ales cu ceea ce Pascal numea “les raisons du coeur”, cu incomprehensibilele si contradictoriile adevaruri ale inimii. Dostoievski si-a propus sa scrie un foileton despre problema alcoolismului in Rusia si a iesit Crima si pedeapsa. Cervates a vrut sa scrie o parodie vesela a romanelor cavaleresti si a sfarsit prin a crea una dintre cele mai emotionante parabole ale existentei, o patetica si melancolica marturie asupra conditiei umane, un mit ambiguu referitor la ciocnirea iluziilor cu realitatea si la esentiala frustrare generata de aceasta ciocnire. Asta nu putea sa o stie cand a inceput opera, nu putea sa o desluseasca nici prodigioasa lui inteligenta, fiindca inima este incomensurabila cu intelectul: si-a dat seama treptat, pe masura ce lucrul inainta, dupa evenimentele neprevazute si personajele care mergeau mult mai departe sau in alte directii decat gandise inainte. Sau poate nu a stiut deloc, nici macar dupa ce a ajuns pe culmea marii aventuri, asa cum niciodata nu putem descifra cu totul intelesul viselor proprii, pentru ca toate explicatiile pe care le incearca ratiunea sunt neputincioase, pentru ca visul este ireductibil la simple concepte, pentru ca visul este o antofanie, o revelare a realitatii obscure a inconstientului in singura forma in care poate fi exprimata. De aici multiplele interpretari care se dau aceluiasi vis, potrivit epocii si teoriilor folosite; de aici, si pentru aceleasi motive, diferitele si chiar opusele lecturi ale unei fictiuni profunde cum este cea din Don Quijote. Daca nu ar fi decat o satira a romanului cavaleresc, nu ar fi durat si dupa ce aceste naratiuni au fost uitate si deci erau lipsite de orice valabilitate. Tot atat de putin s-ar explica de ce aceasta presupusa satira ne face sa radem, dar mai cu seama ne pune un nod de emotie in piept. Toti intelegem ca aventurile lui Don Quijote sunt grotesti, dar in acelasi timp intuim ca acel ceva atat de vizibil ca morile de vant constituie un mit care ne dezvaluie conditia umana. Ce este atunci Don Quijote: o simpla ridiculizare sau un simbol nesfarsit?

Personajele protagoniste ale unei mari fictiuni sunt emanatii, ipostaze ale eului celui mai ascuns al scriitorului; de aceea sunt imprevizibile si apuca drumuri negandite de creator sau isi schimba atributele pe masura ce se dezvolta, atribute dezvaluite treptat prin actele pe care le executa pe masura ce inainteaza actiunea. Nimic mai cuminte decat Don Quijote cand da sfaturi lui Sancho pentru a guverna Insula si nimic mai quijotesc decat Sancho cand crede in aceasta Insula. Scriitorul experimentat stie  ca acest fenomen este inevitabil si ca trebuie sa fie respectat cu modestie, fiindca el este cel care asigura viata autentica a creaturilor sale. Nu trebuie sa ne inchipuim ca avand experienta pe hartie si fiind inventate de autor, ele sunt lipsite de liberul arbitru, ca sunt papusi cu care scriitorul poate face ce vrea. Dimpotriva, artistul se simte, in fata propriului sau personaj, la fel de intrigat ca fata de o fiinta din carne si oase, o fiinta care are propria-i vointa si isi infaptuieste propriile-i proiecte. Motivul ontologic de uimire vine din faptul ca acest personaj este o prelunire a creatorului, totul intamplandu-se ca si cumo parte din fiinta sa ar fi martor al celeilalte parti si inca un martor important. Ceea ce insa la prima vedere ne mira capata inteles cand tinem seama ca emanatia aceasta nu e rezulatul ratiunii autorului si al vointei lui, ci isi afla motivatia in eul sau cel mai enigmatic. La fel se intampla cu visele noastre, fictiuni ale caror autori suntem toti si fiecare dintre noi. Sunt fictiuni cu personaje care nu au iesit, care nu puteau sa fi iesit decat din noi insine si care totusi ne apar deodata atat de necunoscute incat ne inspaimanta.

Aceasta caracteristica a marilor fictiuni este factorul care le preface in mari adevaruri. Despre un vis se poate spune orice, numai ca este o minciuna, nu. Nu stim si numai foarte greu izbutim sa intelegem semnificatia ultima a acestui prodigios fenomen, dara fara indoiala el este expresia autentica a unui fapt. Prin intermediul a ceea ce se numea, inca din antichitate, inspiratie, dar fara sa si-o propuna didactic, scriitorul rascumpara, din acest arhaic teritoriu, simboluri si mituri care confera adevar creatiilor lui si care vorasigura durabilitatea speciei umane. Spiritul pur produce idei, dar ideile se schimba si in acest fel Hegel este superior lui Aristotel, dar Ulise al lui Joyce nu este superior lui Ulise al lui Homer. Visele nu progreseaza, sunt adevaruri imuabile si absolute.

Intr-o scrisoare adresata unui prieten, Karl Marx isi manifesta peplexitatea pentru ca tragediile lui Sofocle continua sa emotioneze in ciuda faptului ca societatile moderne sunt fundamental diferite de cea elina. Pricina sta in aceea ca atributele ultime ale conditiei umane nu sufera vicisitudinile istoriei. Moartea nu este istorica, intotdeauna omul a fost muritor si va continua sa fie; tot astfel se intampla cu celelalte caracteristici ce constituie fondul metafizic al omului. Aceste atribute ultime sunt cele pe care ajung sa le descopere si sa le descrie marii scriitori in fictiunile lor. Tocmai pentru aceasta Don Quijote valoreaza pentru toate epocile si in orice parte a lumii. Cervantes este radical spaniol, pana intr-atata incat cu greu am putea imagina ca s-ar fi ivit in alta parte, dar in acelasi timp el reveleaza si enunta mistere sufletesti care sunt ale tuturor oamenilor. Asa cum spunea Kierkegaard: cu cat coboram mai adanc in inima noastra, cu atat ne adancim in inima oricarei fiinte umane.

Acest fel de complexitati face imposibila judecarea pur rationala a operei maxime cervantine. Mintea sa a inceput prin a planui un “pasa tiempo al pecho melancolico”, dar instinctul sau poetic a reusit in cele din urma sa ridice dintre ruinele personajului sau luat in ras, ciomagit si insultat, o figura impunatoare si emotionanta. Nu ingeniosii si scepticii bachileros se impun cititorului, ci desiratul hidalg cu credinta lui nezdruncinata, cu candidul lui curaj, cu eroica lui ingenuitate. Aceasta face ca dupa sau chiar in mijlocul rasului ochii nostri sa ni se umple, deodata, de lacrimi.

In ultimul capitol, Cervantes il face pe Don Quijote sa renunte la toate iluziile si himerele. Ca scriitor, am intuitia ca a scris aceasta parte cu sufletul cuprins de coplesitoare tristete. Simtea in mod obscur ca supunea pe cavalerul sau la ultima si cea mai dureroasa din aventurile lui, obligandu-l sa moara “dequijotizat” pentru fericirea si linistea celor mediocri, celor care accepta existenta asa cum  este, cu capul plecat, oricare ar fi renuntarile sau murdariile. Pentru mine, Cervantes, drumet al atator cautari de idealuri dezamagitoare, secontempla dureros pe sine insusi in aceasta scena finala, acceptand sfarsitul propriei sale vieti cu amaraciune. S-ar putea crede ca accepta cu resemnare crestineasca vointa lui Dumnezeu. Dar de ce nu ar iubi Dumnezeu fiintele quijotesti? Indraznesc sa cred ca Cervantes l-a iubit pana la sfarsit pe Cavalerul Tristei Figuri si ca, timid si matern, isi deplaseaza iluziile nici mai mult nici mai putin decat asupra rizibilului scutier, pentru ca amaraciunea sa sa fie ironic mai dureroasa.

Si astfel, Cervantes a dus pana la capat grandioasa lui fantezie.

Regiune sfasiata si ambigua, sediu al luptei perpetue dintre carnalitate si puritate, dintre nocturn si diurn, camp de batalie intre Furii si zeitatile olimpice ale ratiunii, sufletul este cel mai tragic uman. Prin spiritul pur, cu instrumentele matematicii si filosofiei, omul a explorat frumosul univers al Ideilor, infinit si invulnerabil la puterile distructive ale timpului; chiar puternicele piramide ale Egiptului termina prin a fi desfigurate de implacabilul vant al desertului, dar piramida geometrica, adica spiritul ei, ramane etern identica ei insesi. Dar aceasta lume platonica nu este adevarata patrie a fiintei umane: este abia o nostalgie a divinului. Adevarata sa patrie, la care se inapoiaza dupa periplurile sale ideale, este aceasta regiune interminabila a sufletului, regiune in care iubim si suferim, pentru ca sufletul este prizonierul trupului sau si trupul este ceea ce face din noi fiinte menite mortii. Acela – sufletul – este locul unde apar fantasmele visului si ale fictiunii. Oamenii isi elaboreaza anevoie inexplicabilele lor fantezii pentru ca au bivalenta incarnarii: tanjesc dupa eternitate si trebuie sa moara, doresc perfectiunea si sunt imperfecti, suspina dupa puritate si sunt coruptibili. Din aceasta cauza scriu fictiuni. Un Dumnezeu nu are nevoie sa le scrie. Existenta este tragica datorita acestei esentiale dualitati. Omul ar fi putut fi fericit ca un animal, fara constiinta mortii, sau ca spirit pur, nu ca om: din momentul in care s-a ridicat pe doua picioare si-a inaugurat nefericirea metafizica.

Asa incat, Cervantes a scris Don Quijote fiindca era muritor.

Afectuos, neluat in seama, pribeag, viteaz, donquijotesc, Miguel de Cervantes de Saavedra, omul care a spus odata ca pentru libertate, ca si pentru onoare, putem si trebuie sa fim gata a ne da viata; ce emotie simt acum, la sfarsitul existentei mele, sa fiu ocrotit de generoasa lui umbra.

Etichete: , ,

17 răspunsuri to “Sabato despre Don Quijote”

  1. valeria Says:

    :) daca si-ar fi pierdut in vreun taxi acest discurs , si-ar fi rostit doar ” cervantes a scris don quijote fiindca era muritor ” , tot ar fi fost de-ajuns .

    multumesc .

  2. impricinatul Says:

    faulkner zice ca el doar sta in spatele personajului si ca nu face altceva decat sa-l urmareasca si sa-l vada ce face.

  3. mulliganoglu Says:

    cu placere!

    cati au trecut de la publicarea aventurilor ingeniosului hidalgo? 400? e mai „modern” decat majoritatea celor ce s-au scris de atunci

  4. lilja Says:

    da, o continuă zbatere între nostalgia divinului şi moarte. doi poli încărcaţi. logica asta aristoteliană, a terţiului exclus. şi totuşi noi ne aflăm în plin terţiu, că doar ce e pendularea asta, în termeni matematici?
    poate s-o fi inventat altă logică. atunci, cum s-ar chema asta, că putem pune în cuvinte orice, reprezenta schematic orice?

    sau poate e mai simplu de atât. suntem nişte animale care convertim rosturile astea instinctive în fel de fel de plăsmuiri, că, deh, să facă şi mintea noastră ceva. însă ea tot instinctele vizează, numai că pune un văl peste ochi, să pară existenţele noastre mai interesante. şi mai mult de atât, năzuinţele noastre…? ah, da, alte invenţii…
    sau… c ştiu eu. părerisme. u c spui, M.?

  5. we Says:

    offtopic: http://librarie.carturesti.ro/despre-frumusetea-uitata-a-vietii-248820

    sunt sigur ca l-a depasit pe Cervantes. @m, te pot ruga sa adaugi cartea asta la pachet, impreuna cu cea a lui Djuvara?

    abia astept sa citesc aceasta carte care va schimba fatza kulturei lasand-o neschimbata.

  6. mulliganoglu Says:

    eu nu mai spun nimic, lilja. mi-e tare somn.

    WE, va trebui sa ma anesteziez bine ca sa cumpar cartea aia.

  7. lilja Says:

    ah, credeam că ai chef de un dialog, M. bine, aştept să ai, atunci

  8. mulliganoglu Says:

    astea-s chestii grele, lilje. logica tertului inclus, poissoniana ca binomiala particuliera, astea. eu sunt obosit. nu vreau decat un barlog cald si liniste.

  9. lascaris Says:

    mulliganoglu, pentru anestezie iti sugerez tiuca de casa fiarta/vin fiert – se potrivesc de minune cu vremea de afara.

  10. we Says:

    offtopic: gasp! totonel nu participa cu nimic la evenimentul inchinat miuzei lui: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/marilyn-monroe-nimic-actrita-vedeta-mitul

    poate o fi ala care spala paharele…

  11. gg Says:

    elf,veronica bucur nu era doamna aia care ne comenta desenele animate pe vremea lui ceasca?

  12. we Says:

    parca o chema altfel pe acea traducatoare.
    nu stiu cine e „veronica bucur, critic de film” – oricum in romania orice pingelica e asa ceva.
    mi-ar fi placut sa fie totonel la manete critice despre marylin, care, pana la urma, a fost a sex kitten a anilor 50 and that’s about it.
    cu totonel ar fi fost totusi un spectacol de sunet si lumina. tot este idealul sau.

  13. lolablau Says:

    ti-e dor de el…
    nu mai vine, bre :(
    nici daca i-o dai pe marilyn vie, la 30 de ani. dar idealu’ dumitale care e, anne brancoft in ‘iisus din nazareth’ sau in ‘great expectations’?
    urmeaza injuraturile.

  14. mulliganoglu Says:

    parca Viorica

  15. mulliganoglu Says:

    totonel e datat, lampasul lui s-a stins de mult

  16. we Says:

    pai este f. posibil ca vara asta sa fiu o perioada pe „teren” – o sa iti zic ce si cum. daca gasesc ceva oase mai ciudate, ti le voi trimite sa faci niste datari C-14 si Sr-(am uitat izotopul). am inteles ca reactorul a inceput sa produca izotopi asa ca analiza va fi mai ieftina decat daca e trimisa la nemti.

  17. mulliganoglu Says:

    se va construi un centru de datare, dar cred ca sunt miliarde de probe in zona asta care asteapta. in functie de sursele de finantare, daca este declarat centru international, cei care propun analizeze trebuie sa-si sustina cererea cu argumente serioase (deja cred ca se fac liste de prioritati)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: